Descriere

Lungul drum al prozei scurte

O carte de proză scurtă este, cu siguranţă, o mărturie că în confruntarea cu atotputernicul roman, acest gen rămâne plin de vitalitate, confirmând axioma „multum in parvo”. Concentrare maximă pe subiect, rigoare în construcţie, proprietate fără cusur a lexicului, dozare a epicului, toate sunt condiţii esenţiale pentru cine cutează să abordeze astfel de texte. Avem acum, spre ilustrare, cartea „Întâmplări aproape adevărate” (WWW.CORESI.NET, București, 2018) semnată de Kosta Vianu, scriitor mai mult sau mai puţin cunoscut în viaţa literară buzoiană. Cenaclist marcant pe vremea ziarului „Viaţa Buzăului”, după decembrie 1989 s-a retras discret în zona „crepusculară”, dar nu a încetat să „păcătuiască” literar, fapt mărturisit pe coperta finală. Chiar opţiunea sa pentru pseudonimul respectiv exprimă o înclinaţie caracteristică, apetenţa pentru jocul de cuvinte, pentru calambur, plăcerea de a interveni în mecanica expresivă a structurilor lexicale.

Titlul cărţii trimite sugestiv la o problemă de teorie literară, anume la raportul dintre ficţiune şi realitate. El contrazice uzata viziune a „inspiraţiei din realitate”, schimbând perspectiva, nu de la realitate la text, ci invers, fiindca ficţiunea concurează realitatea, idee mărturisită în adresarea către cititor la începutul cărţii: „Aceste întâmplări au şansa să se fi petrecut aievea, undeva, aiurea, în vastul teren de joacă al divinităţii. Iar dacă nu, există măcar şansa ca ele să se petreacă, aievea, undeva… Faptele, întâmplările şi personajele …nu au nici cea mai mică atingere cu realitatea, care întrece, de multe ori, chiar şi cea mai febrilă imaginaţie”. Tipologia diferită a textelor este evidenţiată prin structurarea lor în trei capitole: „Întâmplări aproape adevărate”, „Exerciţii de naivitate”, „Câte ceva despre… orice”, ceea ce demonstrează meticulozitate şi exigenţă nu doar la nivelul fiecărui text, ci şi în arhitectura generală a cărţii.

Autorul este, fără îndoială, pe deplin înzestrat cu harul creaţiei literare prin capacitatea de fin observator, atent la spectacolul existenţei cotidiene în care sesizează aspecte aproape imperceptibile: ochiul urmăreşte concentrat mişcarea, comportamentul, reacţiile personajelor, urechea înregistrează clar cuvinte, expresii, devieri, aşa încât cititorul este fascinat mai mult de acest plan comportamentist decât de personajul sau faptul în sine. Chiar din prima piesă a cărţii, „Cursa de Milicetu”, avem revelaţia unui scriitor autentic. Oralitatea desăvârşită este aici combinată cu un comentariu savant, când insidios, când ironic, într-un scenariu straniu, construit după modelul prozei fantastice sud-americane sau eliadeşti. Un autobuz banal, în circuitul său anost, în atmosfera caniculară, „înăbuşitoare”, devine un microcosm în care oameni şi situaţii apar distorsionat, alcătuire evanescentă de înfăţişări la limita dintre iluzie optică şi realitate. Asemenea trenului de noapte din cartea omonimă a lui Groşan, autobuzul este o prezenţă fantomatică, unii îl văd, „gonind, ziua-n amiaza mare cu farurile aprinse”, alţii îi neagă existenţa, dar chiar această controversă pare să însufleţească, să dea viaţă lumii somnolente şi totuşi dinamice din text. Istorioarele despre dispariţii misterioase, cu argumente pro sau contra ale diverşilor colportori, sunt conduse aluziv către o pseudoexplicaţie, prezenţa „domnului consilier secret al oraşului”, cel care lucrează într-o „temută clădire” ce „bagă spaima în multe suflete”, o fiinţă sensibilă la culoarea albastră, fie că este vorba de chipiul şoferului obedient, exagerat de reverenţios, fie că este vorba de sutana preotului „behăind slujba ca pe o manea”.

De aceeaşi factură naratologică este şi proza „Seceta”, cea mai extinsă din carte, un tablou halucinant al lumii unui orăşel american, se pare, unde se petrec cele mai suprarealiste evenimente: secetă prelungită, apocaliptică, câini turbaţi şi morţi de sete şi de foame, oameni disperaţi de nepăsarea autorităţilor, şir nesfârşit de morţi subite în case, pe străzi, în parcuri, volatilizări fantastice ale zilelor săptămânii rămase fără miercuri şi sâmbătă etc. Necazurile sunt puse pe seama unui Străin, sosit parcă din neant şi cazat în unicul hotel din oraş şi în legătură cu care circulă poveşti născocite de imaginaţia tulbure a locuitorilor. Atmosfera este cea cunoscută din filmele americane de gen ca de pildă „Omul care aduce ploaia”, textul este construit chiar ca un scenariu cinematografic. Finalul ne readuce în ordinea oarecum firească sau explicabilă a lucrurilor, întreaga poveste putând fi rodul viziunii morbide a lui Mowdle, îndrăgostitul molâu care nu a găsit alt mijloc de a-şi manifesta interesul pentru Llona, cea care reacţionează prozaic: „De unde ai mai scos şi povestea cu seceta? Ai nişte idei caraghioase!”

Deşi mozaicate prin alăturarea de scene, personaje şi stiluri diferite, prozele rămân perfect unitare graţie prezenţei unui narator – martor care refuză orice implicare, singura raportare fiind la cititorul care trebuie convins de autenticitatea atâtor lucruri bizare. Aceeaşi evadare din condiţia de narator în aceea de voce auctorială o întâlnim şi în alte texte din carte, ca de exemplu în „Matache”, o proză cu final deschis, în genul lui Caragiale din „Două loturi”: faptul că Matache n-a mai visat-o pe Crinella este considerat, în încheiere, „…o pierdere inimaginabilă pentru continuarea acestei poveşti, pe care abia mă apucasem sa ţi-o spun, cititorule!”. În „Corinne sau despre miel” autorul trage definitiv cortina şi lasă la vedere pentru public scena pe care se montează decoruri, se costumează actorii, se dau indicaţii de regie, totul pentru a ilustra ipostaze de şantier literar şi pentru a demonstra natura de convenţie a creaţiei: „…e la mâna autorului să scrie despre ce vrea el şi despre cine vrea, fără ca altcineva să se poată amesteca în toată chestia. Uită toţi că literatura e ficţiune curată… Toate au fost doar pretexte ca să vă pot ţine de vorbă un pic, fiindcă mă plictiseam de moarte…” Cititorul devine interlocutor şi în proza „Puşulica”: “Lumea nu mai are răbdare şi nici timp să citească poveşti lungi, cu intrigi întortocheate şi finaluri imprevizibile. Toţi vor să vadă la televizor, în direct, cum o să-l belească americanii pe Ghadafi, dacă explodează sau nu centrala de la Fukushima şi de-astea. Cui să-i pese de Sile? Zi şi dumneata!” Alteori, naratorul devine însă personaj şi deci implicat subiectiv, iar cititorul este avertizat în spiritul povestirii clasice. Astfel, proza „Galena” debutează cu această mărturisire, nu se ştie cât de adevărată, totuşi: „Un prieten de-al meu, nu spun cine, că nu-l cunoşti, iubite cititor, mi-a amintit, printr-o foarte complicată asociere din mintea mea întortocheată, de unele lucruri şi fiinţe ale bietei mele copilării.” Acesta este un text din a doua secţiune a cărţii, unde apar evocări ale unor momente sau personaje dintr-un posibil trecut al naratorului, naraţiuni marcate de un fel de nostalgii (reale sau ficţionale, nu rezultă clar) bine temperate de comentarii ironice şi autoironice, dar care în subtext exprimă „filozofia” autorului aflat la senectute. Acesta nu mai are nevoie de dedublare, aşa că relaţia emiţător de mesaj – receptor este implicită, fără mărcile obişnuite ale feed-back-ului, autorul simţind exact specificul acestui gen de comunicare determinat de natura „poveştii”.

Numeroase proze sugerează, chiar din titlu, formatul de portrete sau „fiziologii”, cu toate caracteristicile unor astfel de texte. Personajele respective sunt vii, se manifestă extrem de convingător, autorul are harul de a le face memorabile, fie că apar în rama evocării, ca de pildă nea Cristache din „Galena”, nea Tăsică, bunica Anicuţa sau colonelul Anton din prozele eponime, fie că sunt declarate pure ficţiuni, cum este Corinne întâlnită în mai multe texte.

În partea finală este adoptată formula eseului în texte care spun „câte ceva despre orice” şi care oferă cititorului alt gen de spectacol spumos, cu dueluri verbale şi ironii în cascadă, o nouă dovadă că autorul stăpâneşte desăvârşit cuvântul în toate nuanţele lui semantice. Eseurile sunt toate personalizate, reproduc opiniile unor personaje atotştiutoare în probleme de politică, literatură, dragoste, milă, prostie, înjurături şi chiar despre „nimic”, aşa încât ideile ies din sfera abstractă a teoretizărilor şi devin manifestări, prelungiri ale fiinţei care le emite. Remarcam mai sus dimensiunea portretistică a textelor. Ea este valabilă chiar şi în prozele din care lipsesc numele sau figura unui anume personaj, acesta fiind înlocuit cu un portret-robot, bine individualizat, ca de exemplu javra sau jigodia din piesele cu aceleaşi titluri.

Kosta Vianu ne demonstrează pe deplin prin cartea sa că nu este un amator, ci un scriitor autentic, cu drept de cetăţenie în lumea imponderabilă a cuvântului. Prozele de aici sunt eşantioane de posibil roman, par exerciţii de antrenament pentru o cursă epică amplă, de rezistenţă, sunt pregătiri pentru un drum lung. Şi închei şi eu cu vorbele vecinului Sandu din carte: „…să n-am parte de voi care vă minte!”

Paul Androne