Florina

Atât
Florina cât și Marian au dovedit o reală tenacitate în realizarea
proiectului personal de existență, fără a se lamenta vreodată.
Astfel încât momentul căsătoriei, al întemeierii unei familii îi
găsește pe tânăra profesoară și pe tânărul ofițer pregătiți
să înfrunte încercările vieții. Și o vor face cu o seriozitate
pilduitoare, îngrijându-se de părinții tot mai bătrâni și
veghind la creșterea propriilor copii, un băiat și o fată ce
reprezentau viitorul unei fericite familii. Dar viața este uneori
necruțătoare cu cei mai buni dintre pământeni, lăsându-i pradă
unei morți nemiloase.

A
fost acesta și cazul Florinei care avea să lupte eroic, timp de
doisprezece ani, cu o boală ce sfidează întreaga știință
medicală a lumii, cu toate tehnologiile savante ce-i stau la
dispoziție.

În
acel moment de cumpănă Eros și Thanatos se confruntă cu o
vehemență incredibilă. Eforturile făcute de Marian pentru
salvarea Florinei conduc la contactarea unui număr impresionant de
specialiști (alopați și homeopați), dar și a unor spitale și
laboratoare de cercetare medicală din țară și din străinătate.
Totul, cu acea obstinație proprie plugarului român care știe că
dacă însămânțezi ogorul trebuie să veghezi permanent
germinațiile vieții. Chiar dacă un vers citit pe crucea din
cimitirul așezării natale a Florinei îndeamnă la înțelegerea
relativei noastre dăinuiri pe acest pământ: „Poate astăzi,
poate mâine / Îi voi fi spicului pâine…” Sunt versuri scrise
de poetul Petre Ghelmez, unul din vechii mei prieteni, un om de o
mare eleganță vestimentară și comportamentală, care a format
împreună cu Ileana, distinsă profesoară la un mare liceu
bucureștean un cuplu la fel de sudat precum cel al tinerilor
consăteni.

Ceea
ce impresionează în primul rând la lectura unei astfel de cărți
despre viață și moarte este absența elementelor melodramatice. Ea
se hrănește dintr-un fond documentar preexistent (scrisori,
jurnale, fotografii) ce recompun cât se poate de natural, deci în
afara ispitelor literaturizării, o poveste despre doi oameni care au
descoperit împreună sentimentul iubirii, bucuriile vieții și
suferințele morții. Un roman al existenței, al condiției umane
deci, fără ambiții de amplificare filosofică a tragicului, un
roman „trăit” de un autor care încearcă să ridice prin scris
memoria afectivă la rang de simbol.

Titus
Vîjeu